Mister și paranormal-Secretele lui TESLA
Un super documentar tradus in limba romana!
Download
10.01.2010
46.3KB
04.01.2010
8.1KB
Crestinii le vad ca pe o dovada de netagaduit a existentei lui Dumnezeu, un miracol menit sa ne aminteasca de sacrificiul Mantuitorului si de menirea noastra ca rod al creatiei divine. Scepticii, in special cei mai inversunati dintre ei, sunt convinsi ca totul nu este decat o masinatiune a clericilor, o incercare de a manipula credinciosii si de profita de pe urma credulitatii lor. Oamenii de stiinta nu au o explicatie plauzibila pentru aceste fenomene misterioase si, de cele mai multe ori, inclina sa le trimita inspre acea categorie in care intra tot ceea ce nu poate fi inteles... paranormalul. Ele sunt stigmatele, ranile divine ale muritorilor.
Crestinii le vad ca pe o dovada de netagaduit a existentei lui Dumnezeu, un miracol menit sa ne aminteasca de sacrificiul Mantuitorului si de menirea noastra ca rod al creatiei divine. Scepticii, in special cei mai inversunati dintre ei, sunt convinsi ca totul nu este decat o masinatiune a clericilor, o incercare de a manipula credinciosii si de profita de pe urma credulitatii lor. Oamenii de stiinta nu au o explicatie plauzibila pentru aceste fenomene misterioase si, de cele mai multe ori, inclina sa le trimita inspre acea categorie in care intra tot ceea ce nu poate fi inteles... paranormalul. Ele sunt stigmatele, ranile divine ale muritorilor.
De la Sfantul Francisc de Assisi la Padre Pio – o istorie de opt secole a stigmatelor
Stigmatele pot fi definite ca manifestari spotane, reprezentate de rani sangerande sau de dureri atroce – similare cu cele suferite de Iisus in timpul crucificarii. Cei care le-au descris le vad ca pe niste experiente divine sau mistice, iar istoria pomeneste de sute de credinciosi care au ajuns, de-a lungul timpului, sa poarte ranile crucificarii fara ca aceasta sa fi avut loc in prealabil. In acest caz, apar asa numitele stigmate vizibile. Exista insa si un alt fel de stigmate, cele invizibile, in care persoanele in cauza resimt doar durerile crucificarii, fara ca vreo urma sa fie detectabila pe corpul lor. De cele mai multe ori, ranile sunt asociate cu arome de flori sau cu alte mirosuri placute, nimic din ceea ce ar putea trada o rana de lunga durata.
Nu exista marturii credibile ale aparitiei stigmatelor, mai vechi de secolul al XIII-lea. In fapt, cei mai multi istorici si cercetatori considera ca Sfantul Francisc de Assisi ar fi primul om care a „primit” ranile divine, in anul 1224, in localitatea italiana La Verna. Cel care a descris fenomenul nemaintalnit pana atunci a fost chiar insotitorul sfantului in peregrinarile sale prin Italia. In seara de 14 septembrie 1224, abatele Leo lasa o marturie care avea sa strabata veacurile si sa devina o trasatura definitorie a stigmatizarii: „Dintr-o data, el a avut o viziune. A vazut atunci un serafim, inger cu sase aripi ce statea pe o cruce. Iar ingerul i-a dat darul celor cinci rani ale lui Hristos”. Din cronicile vremii reiese faptul ca Sfantul Francis de Assisi a suferit o forma extrema a stigmatelor, prezentand toate cele cinci rani ale Mantuitorului, dar si excrescente ale pielii mainilor si picioarelor care intruchipau cuiele folosite in momentul crucificarii. Astfel de cazuri sunt extrem de rare si au fost semnalate doar la putine persoane, in cele aproape opt secole care au trecut de la moartea sfantului, survenita la 16 iulie 1226.
O cronica engleza vorbeste totusi despre un caz care ar fi avut loc in anul 1222, cu doi ani mai devreme decat cel al Sfantului Francisc, atunci cand un taran englez, Stephen Langton, a prezentat aceleasi rani inexplicabile. Sursa este insa una contestata de istorici, astfel ca Francisc de Assisi a fost catalogat drept primul stigmatizat din istorie. De atunci si pana in prezent au fost semnalate peste 500 de cazuri asemanatoare, iar in panteonul Bisericii Catolice exista nu mai putin de 62 de sfinti stigmatizati. Ele au continuat sa apara chiar si in secolul XX, sub privirile neputincioase ale oamenilor de stiinta si in ciuda tehnologiei medicale care s-a dovedit incapabila in a oferi o explicatie plauzibila. Poate cel mai faimos caz a fost cel al Sfantului Pio de Pietrelcina, cunoscut mai bine bine sub numele de Padre Pio, care a purtat stigmatele vreme de 57 de ani, si care s-a stins din viata in 1968.
S-a spus despre Parintele Pio ca a avut o viata de sfant in adevaratul sens al cuvantului. Multi s-au grabit sa il compare cu biblicul Iov, si asta ca urmare a nenumaratelor boli care l-au macinat inca din copilarie. La varsta de numai sase ani, italianul Francesco Forgione (pe numele sau mirean) s-a imbolnavit subit de gastroenterita, pentru ca la 17 ani sa sufere de febra tifoida. Inca de atunci, sfantul se lupta cu insomnii, migrene, lipsa apetitului si oboseala cronica. Nu putea consuma decat cantitati mici de lapte, iar deseori, atunci cand se ruga, aveau loc fenomene inexplicabile. Cei care au asistat la aceste scene sustin ca in timpul rugaciunilor, sunete ciudate, asemanatoare unor tipete sau mormaieli, se auzeau din peretii sau din tavanul camerei sale. In tot acest timp, Padre Pio intra in transa, fiind incapabil sa mai auda sau sa reactioneze la ceea ce se intampla in jurul sau, iar preotii capucini afirma ca acesta era capabil sa leviteze.
De-a lungul timpului, sfantul a suferit de astm, pietre la rinichi, gastrita si, ulterior, ulcer, inflamatii ale ochilor, urechilor, nasului si gatului. Pana in 1925, medicii ii indentificasera forme severe de rinita si otita. Dupa acest an, preotul capucin a fost operat de hernie inghinala, pentru un chist urias care ii aparuse in zona gatului si pentru a i se extirpa o tumora maligna din zona urechii. In ultimii ani de viata, Padre Pio a fost afectat de pleurezie si artrita, boli care l-au determinat sa sustina ca dragostea de Dumnezeu este strans legata de suferinta corpului. Prietenii apropiati ai preotului sustin ca acesta a fost intr-un continuu razboi cu diavolul, iar bolile si suferinta sa au fost urmarea luptei pe care a purtat-o de-a lungul intregii sale vieti. Iata ce scria parintele Augustine, unul dintre confidentii lui Padre Pio: „Diavolul ii aparea sub forma unei tinere care dansa goala, sub forma unui crucifix, a unui prieten, a unui preot, a unui inger sau chiar sub forma Papei. Uneori, acesta se ivea sub chipul unui inger de lumina care ii distrugea scrisorile primite de la confesori si de la inaltii ierarhi”.
Ceea ce l-a facut faimos pe Sfantul Pio de Pietrelcina a fost, insa, primirea stigmatelor, fenomen care a avut loc in anul 1911. Atunci, Padre Pio ii scria parintelui Benedetto din San Marco: „Aseara s-a intamplat ceva ce nu pot intelege si nici explica. In mijlocul palmelor mi-au aparut semne rosii, de marimea unei monede, insotite de dureri acute ce vin direct din mijlocul semnelor. Durerea pare sa fie mai puternica in palma stanga, astfel incat o pot simti si acum. De asemenea, simt durere si in talpi.” Era doar inceputul unui fenomen care s-a accentuat odata cu anul 1918, si care avea sa dureze 57 de ani, pana in momentul mortii prelatului.
Venerat de sute de mii de credinciosi care asteptau zeci de ore pentru a-l putea intalni sau asculta in timpul slujbelor, Padre Pio a avut de infruntat furia prelatilor si a medicilor care credeau ca acesta nu este decat un impostor. Unul dintre fondatorii Universitatii Catolice a Sfintei Inimi din Milano, reputatul medic si psiholog Agostino Gemelli, concluziona intr-un interviu acordat unei publicatii italiene: „Padre Pio nu este decat un ignorant si un psihopat care se automutileaza pentru a exploata credulitate oamenilor”. In acelasi timp, un consiliu de la Vatican i-a interzis sa mai predea adolescentilor, motivand ca el nu este „decat un nou Socrate, capabil sa perverteasca sufletele fragile ale tinerilor”. Acuzatiile au curs continuu, mergand pana acolo incat sa se afirme ca Padre Pio si-a hartuit sexual enoriasele in timpul confesiunilor si ca si-a provocat singur stigmatele, folosind acid. Mirosul placut al acestora ar fi fost indus prin intermediul unui simplu flacon cu apa de colonie. Incercarea de a-i interzice sa mai predice a fost retrasa dupa ce autoritatile bisericesti s-au trezit in fata unei revolte la scare mare a credinciosilor. De abia in anii ‘60, Papa Paul al VI-lea a retras toate acuzatiile la adresa sa si a permis ulterior sanctificarea Parintelui Pio. In ciuda numeroaselor teste la care a fost supus, nicio explicatie nu a putut fi oferita cu privire la aparitia stigmatelor si a faptului ca acestea nu se infectau niciodata. Dupa moartea sa, ele au disparut complet, nelasand decat urme minuscule, ca si cum ar fi fost facute de un creion. In fapt, Pio de Pietrelcina a ales sa nu isi expuna ranile, preferand sa poarte bandaje si maneci lungi care sa le acopere.
Unele dintre cele mai recente cazuri de stigmatizare au fost semnalate la parintele Roque (decedat in anul 1998), membru al ordinului Los Hijios de los Hijos de la Madre de Dios, din Villavicencio, Columbia. Alaturi de el se afla preotul italian Georgio Bongiavani si Lilian Bernas din Canada, care au inceput sa isi expuna stigmatele in anul 1992.
Posibile explicatii ale stigmatelor
Asa cum am mentionat mai sus, exista numerosi sceptici, unii chiar din sanul bisericii, care afirma ca stigmatele nu sunt decat inselaciuni bine puse la cale pentru a profita de pe urma credulitatii oamenilor. Este celebru cazul Magdalenei de la Cruz (1487-1560) care, dupa ce devenise faimoasa in urma ranilor sale, a recunoscut, intr-un final, ca acestea erau rodul unei fraude. Iar acesta nu este un caz singular, numerosi alti stigmatizati marturisind intr-un final ca si-au produs singuri ranile. Medicii vorbesc astazi despre sindromul Munchausen, manifestat prin dorinta acuta a bolnavului de a primi atentie. Oamenii care sufera de acest sindrom isi produc deseori rani sau mimeaza anumite boli, pentru a putea fi transportati la spital, acolo unde vor primi atentie si ingrijire. Exista si cazuri in care farsori dornici de recunoastere si-au produs stigmatele sperand ca vor fi sanctificati de catre biserica, obtinand astfel aprecierea pe care credeau ca o merita. Ei au fost demascati dupa ce, tinuti sub observatie atenta, ranile lor s-au vindecat natural fara a mai da semne de reaparitie.
Stigmatele clasice apar in cinci parti ale corpului, reprezentand Sfintele Rani ale Mantuitorului, desi rareori subiectii ajung sa le posede pe toate:
* Ranile de pe frunte, simbolizand urmele lasate de coroana de spini
* Ranile de pe spate, identice cu cele rezultate in urma biciurii
* Semnul sangerand dintre coaste, similar celui lasat de sulita cu care a fost strapuns Iisus
* Ranile din palme si talpi - uneori ele apar in zona incheieturilor mainii si a gleznelor
* Formatiuni carnoase, sub forma unor cuie, care apar in palme si talpi
Adeseori, ranile sunt asociate cu un puternic miros de iasomie, considerat de catre credinciosi drept mirosul divinitatii. Exista o singura mentiune a stigmatelor urat mirositoare, in cazul Sfintei Rita din Cassia (1386 - 1456), desi acestea nu au prezentat urme de infectie sau de descompunere. In cazurile stigmatelor reale, cercetatorii au remarcat un alt fapt imposibil de explicat, acela al prezentei a doua tipuri de sange, unul apartinand subiectului in cauza si altul de origine necunoscuta. Crestinii vad in aceasta misterioasa grupa de sange pe cea a Mantuitorului. Au fost semnalate de-a lungul timpului si situatii exceptionale in care sangele care curge din rani o face impotriva legilor gravitatie, ca si cum persoana afectata ar fi avut mainile suspendate in aer.
Evident, astfel de fenomene nu isi gasesc o explicatie stiintifica plauzibila, cu atat mai mult cu cat stigmatele reale nu au putut fi vindecate in urma interventiei medicilor. In lucrarea sa „Ospitalitate si suferinta”, teologul austriac Ivan Illich (1926 – 2002) sustine ca ranile divine apar ca urmare a unor senzatii extrem de puternice traite de stigmatizati, ele nefiind altceva decat actiuni ale propriului psihic. „Credinta este atat de puternica si atat de adanc inradacinata incat conduce la aparitia ranilor contemplate de subiect. Ele rezulta dintr-o puternica convingere religioasa si din dorinta celor care vor sa se asocieze cu suferintele lui Hristos”. In fapt, in mediul stiintific, aceasta este si singura ipoteza in masura sa ofere o explicatie cat de cat credibila (alta decat cea a interventiei divine) in aparitia stigmatelor. O dovada in plus a veridicitatii acestei teorii, sustin scepticii, este si aparitia ranilor in palme sau in incheieturi, in talpi sau in glezne, in functie de modul in care stigmatizatul vede ranile Mantuitorului.
Iar ca misterul sa fie si mai adanc, trebuie mentionat ca stigmatele, desi apar in marea lor majoritate la crestini, au fost semnalate si la persoane de alte credinte. Stigmatele budiste, spre exemplu, apar deseori in arta medievala asiatica. In acelasi timp, la populatiile Mapuche din Chile, sau la cele Waraw din delta fluviului Orinoco, stigmatele au continuat sa apara, desi sub influenta unor zeitati pagane pe care subiectii le-au caracterizat drept spirite de lumina. Si in cazul acestora, ranile au fost vizibile, in marea lor majoritate, in zona palmelor si a talpilor
18.01.2010
31.4KB
Search for Extraterrestrial Intelligence (SETI), institutia insarcinata cu cercetarea sistematica a cosmosului in cautarea unor civilizatii de pe alte planete, a implinit respectabila varsta de o jumatate de veac. E momentul unui bilant: unde ne aflam in septembrie 1959, cand a fost fondat SETI, cat de departe ne aflam acum si ce am facut in tot timpul asta?
In acest articol
* Cine comunica cu extraterestrii?
* 10 momente-cheie in cautarea extraterestrilor
Cine comunica cu extraterestrii?
SETI a fost infiintat in 1959, ca urmare a aparitiei in revista Nature a unui articol intitulat "In cautarea comunicarii interstelare" in care se sugera ca o cautare sistematica a vietii extraterestre ar merita osteneala de a fi intreprinsa. Pe vremea aceea, mai toata lumea isi imagina fiintele exterestre ca fiind neaparat inteligente, mai evoluate decat noi si, de preferinta, cu infatisare umanoida.
Intre timp, de la optimistele previziuni privind descoperirea unei adevarate civilizatii extraterestre, alcatuita din vietuitoare dotate cu o inalta inteligenta, am ajuns la o intelegere mai realista a problemei si, la o adica, ne-am multumi si cu cele mai primitive forme de viata, nu neaparat inteligente si organizate intr-o civilizatie, dar macar niste bacterii, acolo, care sa ne dea sperante pentru viitor.
Programe de cercetare spatiala anume create urmaresc, astazi, tocmai, acest scop; ele exploreaza corpurile ceresti cautand, in primul rand, conditii propice vietii, apoi dovezi ale existentei acesteia.
SETI, insa, a ramas dedicat, in principal, misiunii sale originare - cautarea fiintelor de pe alte planete pornind de la manifestarile tehnologiei lor, in special semnale de comunicatii, care sa ateste existenta unor civilizatii extraterestre. Cu mijloace tehnice tot mai avansate, SETI isi petrece cea mai mare parte a timpului ascultand "glasurile" Universului si, ocazional, luand el initiativa, adica trimitand de pe Pamant semnale care spun cate ceva despre planeta si despre noi, locuitorii ei, in speranta ca undeva, intr-o cuta a acestui Univers nemarginit care ne inconjoara, "ei" ar putea prinde slabul semn de viata dat de noi si ne-ar raspunde, la randul lor. Si face asta de 50 de ani.
Si atunci, ca la o aniversare, e momentul unei rememorari: iata zece repere, zece momente importante pe parcursul celor cinci decenii de cautari, sperante si asteptari.
10 momente-cheie in cautarea extraterestrilor
Omuletii verzi si pulsarii
In 1967, astronomii britanici au captat un semnal radio de la o stea. In aparenta, nimic surprinzator, ca doar toate stelele emit unde radio. Insa acest semnal era, totusi, neobisnuit prin regularitatea sa: era o pulsatie ritmica, de o exactitate desavarsita - un puls de 0,04 secunde la fiecare 1,3373 secunde.
Toata lumea a sarit in sus: un semnal de la o civilizatie extraterestra! Sub impresia povestilor si a bancurilor cu omuletii verzi - imaginea-simbol a extraterestrului - semnalul a fost botezat LGM-1 (de la Little Green Men). Si toata lumea era innebunita: ce altceva ar fi putut fi acest semnal, regulat ca bataia unui ceasornic, decat un semnal de la "ei"?
Din pacate, chiar s-a dovedit a fi altceva, desi pana la urma oamenii (si cei de stiinta, si toti ceilalti) au trecut peste dezamagire, fiindca descoperirea s-a dovedit oricum importanta: era vorba, nici mai mult, nici mai putin, decat de o noua categorie de stele, numite pulsari. Acestia sunt stele neutronice mici, dar de o densitate enorma - un pulsar cu diametrul de 20 km cantareste mai mult decat Soarele nostru - si care se rotesc cu o viteza uriasa, aruncand pulsuri de radiatii la fiecare rotire.
Cazul bacteriilor martiene
Pe vremea cand se stia prea putin despre Marte si conditiile de acolo, toata lumea isi punea sperantele in planeta Marte ca leagan al unei civilizatii extraterestre. Chiar si destula vreme dupa ce devenise destul de clar ca pe Marte nu exista nici o civilizatie avansata, imaginarul colectiv tot era tributar conceptului de "viata pe Marte" si ideii de "martian" ca prototip al fapturii extraterestre. Am facut acesta introducere ca sa intelegeti de ce descoperirile cu iz martian aprind imaginatia si starnesc agitatie.
Ma rog, o oarecare logica exista: de multa vreme, cautatorii vietii extraterestre pusesera ochii pe planeta Marte, suficient de aproape de noi ca sa poata fi cercetata intens, intr-o buna zi (ceea ce se intampla deja). Iata de ce, in 1984, o bucata de roca gasita in Antarctica a reaprins dezbaterea privind viata pe Marte.
Cercetatorii au estimat ca roca se formase pe Marte in urma cu 4,5 miliarde de ani, inainte ca un impact meteoritic s-o fi aruncat in spatiu, in urma cu vreo 15 milioane de ani. Piatra cosmica ratacise prin spatiu cateva milioane bune de ani, cazand, in cele din urma, pe Pamant, acum aproximativ 13.0000 de ani.
Fiind o piatra importanta, i s-a pus un nume, ALH8400, si a fost luata la cercetat. Dar abia dupa 12 ani, o stire-bomba a facut inconjurul lumii: pe piatra martiana fusesera descoperite urme de substante organice, precum si minuscule structuri fosilizate care fusesera interpretate drept urme ale unor bacterii stravechi. Mare agitatie: aceste descoperirir alimentau sperantele privind viata pe Marte, asa ca insusi presedintele american Bill Clinton a aparut la televizor ca sa impartaseasca vestea.
Au trecut de atunci 13 ani, iar piatra martiana ALH84001 continua sa fie una dintre vedetele spectacolului, mai ales datorita controverselor iscate in jurul ei. Nici pana in ziua de azi, cei care o studiaza nu s-au pus de acord: ceea ce au gasit pe ea reprezinta cu adevarat urme ale vietii de pe Marte sau bucata de roca s-a contaminat in cursul sederii pe Pamant, caz in care ceea ce s-a descoperit pe suprafata ei reprezinta, pur si simplu, dovezi ale existentei vietii pe Pamant (chestie mult mai putin interesanta, dat fiindca treaba asta - ca exista viata pe Terra - o stiam deja)? Asta daca nu cumva traim intr-o simulare, o realitate virtuala creata de extraterestri…
Planete locuibile
Pana la clima, compozitie chimica si alte fineturi, cum ar trebui sa fie o planeta ca sa poata adaposti viata? In lumina a ceea ce stim pana acum, se considera ca planetele pe care e cel mai probabil sa apara viata ar fi cele solide, alcatuite, adica, in cea mai mare parte, din roca, asemeni Pamantului nostru natal. Asa incat una dintre directiile pe care se dezvolta explorarea este cea a cautarii unor astfel de planete.
Avem patru chiar in sistemul nostru solar: Mercur, Venus, Pamantul si Marte. Dar, cum tehnologia ne permite sa mergem mai departe de atat, cel putin cu ochii si mintea, in 2007 astronomii europeni au anuntat ca ar fi descoperit inca doua asemenea planete, intr-un alt sistem solar: a treia si a patra planeta din jurul unei stele - o pitica rosie - numita Gliese 581. (A treia si a patra… interesant, la fel ca Pamantul si Marte in sistemul nostru solar! Remarcam o coincidenta, atata tot.)
Iar in luna februarie a acestui an, tot cercetatorii europeni au descoperit CoRoT-7b, o mica planeta aflata la cca. 500 ani-lumina departare de Pamant. Spre placuta surpriza a astronomilor, CoRoT-7b s-a dovedit a avea o densitate apropiata de cea a Terei. Nu e destul pentru a o face locuibila (deoarece orbiteaza foarte aproape de steaua ei si temperaturile pe suprafata dinspre stea ajung la 1000 de grade Celsius) - dar, cel putin, incurajeaza speranta ca undeva, acolo, exista planete ferme pe care materia vie ar putea aparea si prospera.
Apa pe Marte
O descoperire nou-nouta agita spiritele: Mars Reconnaissance Orbiter a gasit, in cinci locuri de pe Marte, dovezi ale prezentei ghetii! E cea mai proaspata dintr-o serie de descoperiri care anuntau prezenta apei pe Planeta Rosie, aratand ca Marte a avut candva o clima mult mai umeda decat cea de acum. Or, cum apa e necesara existentei oricarei forme de viata, prezenta pretiosului fluid pe o planeta oarecare din Univers mareste sansele ca acolo, pe acea planeta, sa existe viata.
Nu ca ar exista neaparat viata pe Marte; nu asta e ideea, ci aceea acea ca, daca s-a gasit apa pe Marte - lucru in privinta caruia nu ne faceam prea mari sperante in urma cu 3-4 decenii - ea s-ar putea afla si pe alte corpuri ceresti si, deci, suntem motivati sa ne cautam cautarile.
Ecuatia lui Drake
Cat de dornici sunt oamenii sa gaseasca in Univers alte fiinte, se vede si din faptul ca probabilitatea ca omul sa intre in contact cu o forma de viata extraterestra a fost calculata si este exprimata de asa-numita ecutie a lui Drake, care arata asa: N=fp ne fl fi fc L.
n traducere: in cazul in care am cunoaste rata formarii stelelor, procentul de stele care au planete locuibile si procentul de planete in stare sa adaposteasca forme de viata capabile sa-si semnaleze prezenta in Univers, atunci putem estima cu cate civilizatii din galaxia noastra am putea comunica. Numai ca avem o mare problema: nici unul dintre cei trei factori de mai sus nu sunt cunoscuti, asa putem la fel de bine sa mergem pe ghicite.
Mesajul din Arecibo
In noiembrie 1974, de la radiotelescopul din Arecibo a fost trimis un semnal spre grupul de stele M13, aflat la vreo 25.000 ani-lumina departare. Mesajul - creat de catre Frank Drake (autorul ecuatiei de mai sus) si astrofizicianul Carl Sagan, cuprindea imaginea unui om si informatii despre ADN. Problema e ca, pana cand va ajunge mesajul, punctul ochit nu va mai fi si lovit, caci constelatia M13 isi va fi schimbat pozitia in Univers.
Voyager
Cele doua sonde Voyager au fost lansate in 1977 si contineau, in afara de aparatura necesara cercetarilor, discuri din aur cuprinzand informatii despre Terra, printre care muzica de Mozart si saluturi in 54 de limbi.
Voyager 1 se gaseste, in acest moment, la cca. 10 miliarde de km departare de Pamant, iar semnalele radio emise de pe ea au nevoie de 15 ore pentru a ajunge la noi.
In 2005, NASA a anuntat ca Voyager 1 a ajuns in zona de granita de la marginea sistemului nostru solar. O va strabate in urmatorii 6 ani si, in 2015, ar urma sa devina primul obiect creat de om care va ajunge in spatiul interstelar.
Telescopul Kepler
Misiunea Kepler a fost lansata in luna martie a acestui an, cu scopul precis de a cauta planete asemanatoare Pamatului, in jurul altor stele. Cum va face asta? Va supraveghea atent stelele si va depista mici planete observand momentul cand o stea devine mai putin stralucitoare, ceea ce arata ca un corp ceresc a trecut prin fata ei. Pentru o planeta de marimea Pamantului, asta presupune o diminuare a stralucirii stelei cu doar 0,01 %. Sa vedem ce gaseste…
Semnalul Wow!
1977: un astronom care lucra in cadrul SETI a receptionat, cu ajutorul radiotelescopului de la Universitatea Ohio, SUA, un semnal radio neobisnuit. Surescitat la culme - va dati seama, era convins ca i-a auzit pe extraterestri! - a scris Wow! pe marginea foii de hartie pe care inregistrase evenimentul.
Dar… minunea nu s-a mai repetat niciodata. Pana la urma, dupa ce s-a mai linistit agitatia, dr. Jerry R. Ehman, intrebat cu insistenta "despre ce era vorba" a declarat ca banuieste ca semnalul captat de el fusese, pur si simplu, un semnal emis de pe Pamant si care fusese reflectat de vreo bucata de "gunoi spatial".
Si inca un semnal faimos: se numeste SHGb02+14a si a fost receptionat de trei ori in martie 2003. Sa fi fost de la "ei"? Argumentul pro este ca semnalul are o frecventa pe care ne-am putea astepta sa o foloseasca extraterestri (dupa parerea noastra), respectiv frecventa la care atomii de hidrogen emit si absorb fotonii. Argument contra: semnalul a venit dintr-o directie in care, dupa cate stim, nu exista stele de aici si pana la 1000 de ani-lumina departare.
Concluzia? Amestecata: desi e imposibil sa respingem in totalitate ipoteza "mesaj de la extraterestri" a semnalului SHGb02+14a, el ar putea, la fel de bine, sa fie un semnal distorsionat provenit de la un pulsar sau pur si simplu un "zgomot cosmic" oarecare…
SETI@home
In secolul XXI, cautara extraterestrilor continua, dar nu numai in laboratoare si observatoare astronomice. Ai acasa computer si conexiune la internet? Te pasioneaza ideea descoperirii unor civilizatii extrateresre? Atunci, iti poti uni eforturile cu cele ale miilor de pasionati ca si tine, sub egida SETI.
In 1999 a fost lansat proiectul SETI@home, care a insemnat, de fapt, crearea unui urias super-computer format din miile de computere - legate intr-o retea - ale celor care vor si ei sa participe in vreun fel la marea cautare. Oricine poate instala un program specializat care permite SETI sa utilizeze fiecare farama disponibila din puterea computerului tau pentru a pandi semnalele radiotelescoapelor, in speranta receptionarii mult-asteptatului semnal care sa ne arate ca nu suntem singuri in Univers.
Ca putere, acest supercalculator facut din computere "casnice e al patrulea din lume. El e cel care a captat semnalul SHGb02+14a, iar NASA a prezis ca tot el va fi cel care va "prinde" din spatiu un semn de viata dat de extraterestri. Si asta cel tarziu in anul 2025.
